Kitchen Debts

Scara blocului mirosea la fel ca acum zece ani, a mucegai și a varză călită, și Florin se opri o clipă pe palier, cu geanta atârnându-i de umăr, ca și cum mirosul ăla îl putea trimite înapoi în timp doar dacă îl inspira suficient de adânc. Nu-l trimise nicăieri. Îl făcu doar să tușească.

Ușa apartamentului era descuiată, ceea ce nu-l miră. Stefan dormise mereu cu un ochi deschis, ca un câine de pază care nu se mai încrede în nimeni. Florin intră fără să bată, pentru că bătutul la propria ta casă i s-ar fi părut o glumă proastă, indiferent cât timp trecuse.

Îl găsi pe Stefan în bucătărie, la masa aceea veche de formica, cu o cană din care nu se mai ridica fum de mult. Lumina slabă a becului fără abajur îi cădea pe frunte și pe barba nerasă, dându-i un aer de sfânt obosit dintr-o icoană afumată.

"Ai lăsat ușa descuiată," zise Florin, aruncând geanta pe un scaun.

"Știam că vii," răspunse Stefan, fără să ridice privirea din cană. "Mama ta a murit acum trei luni și tu apari la unu noaptea. Nu e mare filozofie."

"Mama noastră," corectă Florin, scoțând un pachet de țigări din buzunarul jachetei. Mâna îi tremura puțin când aprinse bricheta, și văzu cum Stefan observă asta, fără să comenteze.

Se așeză pe scaunul liber, cel pe care tatăl lui stătea mereu, și simți absurditatea gestului chiar în clipa în care se lăsă pe spătar. Trase un fum și îl lăsă să se scurgă încet printre buze.

"N-am timp de introduceri, Ștefane. Am nevoie să semnezi actele. Vindem casa, împărțim banii, și fiecare își ia viața de unde a lăsat-o."

Stefan puse cana pe masă cu o mișcare atât de lentă că suna mai periculoasă decât dacă ar fi trântit-o.

"Viața ta de unde ai lăsat-o e la București, cu ăia care te caută. Viața mea e aici. În bucătăria asta. N-am de unde s-o iau, că n-am plecat niciodată."

"De-asta am venit la tine și nu la altcineva. Pentru că înțelegi situația."

"Nu înțeleg nimic, Florin. Explică-mi. Câți bani?"

"Cincizeci de mii. De euro."

Stefan râse scurt, un sunet fără veselie, aproape un scuipat.

"Cincizeci de mii de euro. Și crezi că apartamentul ăsta ni-i dă?"

"Cu tot ce-i în el, da. Poate mai mult, dacă găsim cumpărătorul potrivit. Am vorbit deja cu un agent."

"Ai vorbit cu un agent," repetă Stefan, ca și cum ar fi gustat cuvintele și le-ar fi găsit stricate. "Înainte să vorbești cu mine. Firesc."

"Nu mai avem timp de amintiri, înțelegi? Zidurile astea nu valorează nimic dacă eu ajung în spital sau mai rău."

"Zidurile astea," zise Stefan încet, "au ținut-o pe mama în picioare când plămânii îi cedau. Aici am dus-o la baie când nu mai putea singură. Aici am schimbat lenjeria sub tata de trei ori într-o noapte, în ultima lună. Tu unde erai atunci? La ce petrecere?"

Florin simți cum i se strânge stomacul, dar nu se lăsă. Trase din țigară și scutură scrumul direct pe farfurioara goală din fața lui.

"Eram ocupat să nu mă îngrop și eu. Cineva trebuia să câștige bani cât timp tu jucai infirmiera."

"Zi-i infirmier, frate-miu, nu infirmieră. Sau ai uitat și cuvintele de-acasă, nu doar drumul?"

Tăcerea care urmă avea gustul cafelei reci din cana lui Stefan, amară și fără rost.

Bătăi ușoare în ușă întrerupseră liniștea grea. Elena Radu intră fără să mai aștepte răspuns, așa cum face o vecină care s-a obișnuit cu cheia de rezervă și cu dreptul moral de a trece pe unde vrea.

"Am văzut lumină," zise ea, ținând în brațe o oală înfășurată într-un prosop de bucătărie, "și mi-am zis, doamne, poate flăcăii au nevoie de ceva cald. E ciorbă de fasole, cum îi făcea mama voastră."

Puse oala pe aragaz cu o grijă exagerată, de parcă bucătăria ar fi fost tot a ei, și se întoarse spre Florin cu ochii umezi dinainte pregătiți.

"Măi, Florine, băiatul mamei. Ce bine că ai venit. Numai că..."

"Numai că nimic," îi tăie Florin vorba. "N-am venit pentru ciorbă, doamnă Elena, și n-am nevoie de o audiență la discuția asta."

"Da' eu vream doar să spun că mama voastră s-ar răsuci în mormânt dacă v-ar auzi..."

"Mama e moartă," spuse Florin, mai tare decât intenționase, și văzu cum femeia se retrage un pas, cu prosopul de bucătărie strâns la piept ca un scut ridicol. "Nu se mai răsucește nicăieri. Vă rog frumos, ieșiți și lăsați-ne să vorbim ca oamenii."

Elena se uită la Stefan, căutând un sprijin, dar el nu zise nimic, iar tăcerea lui era la fel de tăioasă ca vorbele lui Florin. Femeia își mai șterse ochii o dată și ieși, murmurând ceva despre cum pe vremuri frații nu se certau pe bunuri când mormântul părinților era încă proaspăt.

Ușa se închise în urma ei exact în clipa în care telefonul lui Florin vibra pe masă, luminând ecranul cu un nume salvat scurt, fără prenume: "N." Florin se uită la mesaj și simți cum îi îngheață sângele în vene, mai rece decât cafeaua din cana lui Stefan.

Douăzeci și patru de ore, scria acolo, fără politețuri. Douăzeci și patru de ore sau vin ei la Ploiești să discute personal.

"Ce e?" întrebă Stefan, observând schimbarea de pe fața fratelui său.

"Nimic care să te intereseze," zise Florin, dar mâna care ținea telefonul tremura vizibil acum, și scrumul de pe farfurioară se împrăștie când puse jos cana cu prea multă forță, lăsând o cafea rece să se scurgă pe masa de formica.

"Îmi trebuie actele. Acum. Unde le-ai ținut? În camera din spate, ca mereu?"

Se ridică și se îndreptă spre ușa camerei, dar mânerul nu se mișcă. Un lacăt nou, strălucitor, atârna sub clanța veche, ca o batjocură făcută din metal.

"Ai schimbat încuietoarea," zise Florin, întorcându-se spre Stefan cu o furie care îi tăia respirația. "Mă lași fără casă și fără drum, îmi pui și lacăt în față, ca la pușcărie."

"Cine e N.?" întrebă Stefan calm, fără să răspundă la acuzație, cu ochii fixați pe telefonul lui Florin ca pe o rană pe care abia o observase.

Florin nu-i răspunse. Trase din țigară până i se stinse între degete, iar fumul îi ieși printre dinți odată cu o înjurătură pe care n-o mai putu ține.